20 noiembrie: prăznuirea Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul
Pornind pe
cărările-aducerii-aminte, alintată de un dor fierbinte, de
cântecul privighetorii și-al imnurilor sfinte, iată-mă ajunsă,
în cele din urmă, în fața Marii Porți Ferecate a Costeștiului
Vâlcii, singura cale de acces spre sufletul locuitorilor Comunei, cu
tradițiile, cu obiceiurile, cu realizările și poveștile lor,
poartă pe care scrie, cu litere gravate-n bronz și-argint, „La
obârșie, la izvoare”...
M-am oprit în fața
Porții... Oare unde aș putea găsi cheia acesteia? Caut cu privirea
în jurul meu... Mare și minunat este Domnul Dumnezeu! Iată, dar’,
acolo, jos, un bilețel! Oare ce scrie-n el? Ridic biletul degrab’
și-l citesc cu nesaț. Stă scris, cu litere negre, pe alb: „Pentru
a putea pătrunde aici, trebuie să rostești cele trei formule
magice…”... Din nefericire, sfârșitul ilizibil al mesajului mă
dezamăgi pe dat’… profund... Cele trei formule magice?!??? De
unde să le iau? Oare care-or fi ele? Niciun indiciu? Nimic? Și de
ce neapărat trei? Ah, da! Nu observasem! Poarta are trei mari lacăte
de aur!
Îmi doresc atât
de mult să mă identific, măcar și pentru o clipă, cu sufletul
locuitorilor din Costești, încât voi face tot posibilul pentru a
găsi cheile potrivite cu care să deschid lacătele de poveste!
Un vânt adie ușor,
înviorând și floare, și fir de iarbă, și rază de stea, rază
de soare, stăpânitoare… Și-n unduirea lor, florile-și scutură
firav corola de farmece și de minuni... Minuni? Ca într-un basm,
ca-n basmele copilăriei mele, descoperite, întâia oară, în
cartea din casa bunicilor mei, Istocescu T. Nicolae și Teodora,
costeșteni din satul Văratici, strada Mlăci, basme cu Feți-Frumoși
și Ilene Cosânzene, basme cu formule consacrate, inițiale (de
deschidere), mediane și finale, precum „A fost odată ca nicioată,
că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”, „Și-nainte cu poveste, că
de-aicea mult mai este”, „Și-ncălecai pe-o șea și vă spusei
dumneavoastră așa”, pornesc, frenetic, în căutarea lor, cu mult
entuziasm. Și caut..., și caut... Prima formulă n-ar putea fi...
...Am bătut
la porțile muntelui
și ele mi s-au
deschis,
lăsându-mă
să-i descopăr
minunea…
Am bătut
la inima muntelui
și ea mi s-a
deschis,
lăsându-mă
să te descopăr –
Lumină și Vis…
Am bătut, apoi,
la inima ta
și ea mi s-a
deschis,
lăsându-mă
să plutesc
între Realitate și
Vis...?!???…
Am spus aceste
versuri și iată că cercul de aur al primului lacăt a pocnit,
lăsându-l să se deschidă în mâna mea...
Plecând, mai
departe, în descifrarea misterului, m-am gândit că a doua formulă
s-ar putea să fie..., s-ar putea să fie... Da! De ce nu? Chiar
LEGENDA COMUNEI COSTEȘTI ...
LEGENDA COSTEȘTIULUI
Legenda Costeștiului
sună așa:
Trei frați fost-au
aievea, cândva -
Costea, Bărbat și
Dobre numele lor erau,
Ținuturi noi și
mândre-ntemeiau,
La poale de munte,
Cu vii, păduri și
lanuri multe,
Cu ape repezi, de
cristal,
Tămăduitoare și
pline de har.
În timpul ce-a
trecut,
Barbu Craioveanu-a
vrut
Multă mântuire
pentru-acest ținut.
Rugându-se
neîncetat,
Slavă Preasfintei
Treimi a ridicat.
Domnul pe el bine
l-a cuvântat
Să aducă-n sat
Sfinte moaște de
cinstire,
La a sa zidire,
Falnica-i Mănăstire
–
Bistrița - cea
renumită,
Bistrița -
multcăutată,
Bistrița -
Cetate-Olteană,
Bistrița cea
vâlceană.
Povestea-n
continuare spune-așa:
Grigorie Sfântul și
el dorea
Bună cumpărarea
sa.
Astfel ușor el s-a
lăsat
Pe talerul
cântarului -
Bucurie Banului.
Din Decapolia fu
adus,
Spre închinare a
fost pus,
Grabnic ajutător el
s-a aflat,
Vindecător
preaminunat.
În suflete,
speranță, tuturor a dat,
Lumină - ochiului
cel întinat.
Iată că și cel
de-al doilea lacăt și-a scuturat cu putere hainele-i de aur ce-l
împresurau și, pocnind ca dintr-un bici fermecat, s-a deschis în
fața mea.
A mai rămas un
lacăt!... Acum, nu trebuie să greșesc absolut deloc! Dacă nu
nimeresc formula, voi rămâne blocată, pe veci, aici… Dacă dau
greș… Totuși, îmi iau inima-n dinți și-ncerc!
Înainte de a rosti
formula, gândul mă duce la puterea locuitorilor costeșteni, la
demnitatea lor și mândria de a aparține acestor meleaguri…
Aaaa!... Aha! Este! Da!
ARNOTA
Scăpând de
urmăritorii turci,
Domnitoru-a ridicat
atunci
Mândră Mănăstire,
Loc de primenire
Și de mântuire.
Brâncoveanu
Constantin,
Cel cu inimă de
martir,
Daruri din destul a
dat,
Cu suflet ales,
curat.
Renovată de
Știrbei,
Dăinuie tăcut în
munte.
Curcubeu frumos și
punte
Ea din veac s-a
arătat
Credinciosului
adevărat,
Ridicându-l spre
Înalt.
De Arhangheli
ocrotită,
Arnota este numită.
Arnota e
binecuvântată,
Tăria lui Matei
s-arată,
Tărie în credință,
Luptă, dor și
biruință.
„Cuib de vulturi”
legendar,
„Stup de-albine”,
și nectar -
Asta-i Arnota
de-acum,
Rugăciune, muncă,
spor și har,
Asta-i Arnota
de-acum,
Maici, surori, cu
bucurie-apar,
Slavoslovind
neîncetat
Pe-al nostru Mare
Împărat.
sau…
...de ce nu?!?…
LEGENDA
DOMNITORULUI MATEI BASARAB
Domn
al Țării Românești,
Te-ai
luptat cu vitejie,
Apărând
și țară, dor,
Al
strămoșilor odor:
Credința
cea curată,
Speranța
nemăsurată.
Legenda
spune că-n Costești
La
loc falnic ai descins,
Cu
fapte vrednice, bărbătești,
Răul
cel mare ai învins.
Scăpând
de urmăritorii turci,
Prin
livezi cu pruni, cu nuci,
Prin
fâneți și stufărișuri,
La
Arnota te-ai aflat,
Mulțumire,
lui Hristos, ai înălțat.
La
Arnota, drept răsplătire
Tu-ți
dormi somnu-n nemurire,
Ocrotind
cu rugă, tainic,
Cuib
de vulturi, singuratic.
Ctitor
al Arnotei tu ești,
Cu
mână tare pe toți îi unești
Într-un
gând și o simțire,
Spre
Ceruri aleasă însoțire.
Domnitorule
neînfricat,
Cu
inimă de vast învățat,
Îndreaptă
poporul român
Spre
a cinsti ce-i mai bun,
Spre
a fi vrednic de Rai,
Bucurie,
din Cer, să ne dai!
Ce norocoasă am
fost! După ce au pocnit cercurile de aur ale celor trei lacăte,
Poarta s-a deschis și am putut intra în lumea mirifică a
Costeștiului, cu școlile sale mănăstirești, cu obiceiurile și
tradițiile care vin din veacuri străbune, cu frumoasele costume
care îi fac pe purtătorii lor să semene cu haiducii și cu
prințesele poveștilor copilăriei. Iară din loc în loc, ca niște
bijuterii de mare preț, proiectate pe cerul senin al primăverii, se
zăresc bisericuțele sfinte din basmul copilăriei mele dragi:
Costești!
Am văzut locurile
acestea cu ochi de copil, în foșnet de frunze și de miros de fân…
Apoi am simțit mirosul laptelui proaspăt, muls de la vacă, Joița
sau Joiana… În final, am înțeles că aceste meleaguri sunt unele
dintre acelea binecuvântate de Domnul pe pământ! Aici este locul
în care legenda își dă mâna cu Îngerii și Sfinții, aici îți
poți regăsi etern liniștea, pacea sufletească, îți poți
„reîncărca bateriile” și a o lua mai departe. Aici ai prilejul
de a rosti, din inimă, doruri nespuse, nescrise, la umbra moaștelor
Sfântulețului ce ocrotește tot: loc, oameni, natură, pelerini.
Cine este Sfântulețul - așa-l alintă, cu drag și cu speranță,
localnicii! -? Sfântul Grigorie Decapolitul. Pe sub racla căruia e musai să treci de trei ori.
Curaj,
pelerin-călătorule! Fie ca Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul
să-ți îndrume pașii spre mai bun, fie ca Sfântul Cuvios Grigorie
Decapolitul să ne ocrotească pe toţi, costeşteni (de Vâlcea),
pelerini, creştini de pe întreg cuprinsul ţării şi al lumii!
La mulți și
binecuvântați ani sănătoși tuturor celor ce poartă numele Sfântului!
